Timpul vindecă tot, se spune. Timpul o să vindece toate feţele ce nu se vor mai vedea. Vieţile noastre sunt ca nişte peroane de gară. Lumea trece, staţionează, vine, pleacă. Tinereţea nu durează într-atât încât să poţi spune că ţi-ai petrecut-o aşa cum ai vrut, că ai făcut tot ce ai vrut să faci.

Cam ăsta a fost liceul, cam asta a fost cu partyurile tâmpite la care ne certam pe melodii şi le schimbam la fiecare 30 de secunde, cam asta a fost cu feelingul ăla de antsinmypants, totul devine din ce în ce mai transparent, mai ireal; Carabella e din ce în ce mai departe. Îmi vin în minte uşile de la F2 acoperite de piele în care era imposibil să ciocăni; vestiarul de la sala de sport cu mirosul său de sudoare – meciurile de „pimpong” îndeajuns de lungi încât să întârziem la ora următoare. Tot ceea ce uram la acest liceu, toate lucrurile mici care mă dezgustau îmi revin acum în cap şi capătă un farmec aparte, se aromează, devin un sigiliu pentru adolescenţă, pentru perioada în care cu toţii căutăm disperaţi ceva adevărat, ceva frumos în lumea asta care ne pare atât de bolnavă. Ei, cred că acum, după ce am pierdut acel lucru frumos şi adevărat, ne dăm seama că timp de 4 ani l-am avut chiar în faţa noastră şi am fost orbi, orbi. Dar, cum ar spune cineva: „nu regreta nimic din ce ai făcut sau nu ai făcut pentru că, la un moment dat, exact asta ai vrut să faci.”

Uneori, nici nu îmi vine să cred că eu sunt eu. Mă simt ca un musafir în propria viaţă. „Băiatul de provincie pleacă să îşi încerce soarta în Oraşul cel Mare.” Sună a titlu de roman.

Anunțuri